Cristian Ciocan, Întruchipari. Studiu de fenomenologie a corporalitatii, Humanitas, 2013

Ciocan 2013

Daca cercetarea fenomenologica are o anumita intuitie mai mult sau mai putin vaga a directiei în care se îndreapta, ea nu stie dintru început unde anume va ajunge, unde anume o vor ghida întrebarile. Ca în Calauza lui Tarkovski, cercetatorul arunca înaintea sa întrebarea si apoi o urmeaza, înaintând oarecum în necunoscut, în orizontul nestiut pe care întrebarea îl deschide.

Tocmai de aceea cercetarea fenomenologica este o explorare, o înaintare în necunoscut, fara o harta sigura, fara o busola infailibila, alta decât cea a propriei pre-întelegeri, care poate fi confirmata sau infirmata pe parcurs. Spre deosebire de alte tipuri de cercetare, care pornesc de la un dat pozitiv deja disponibil, deja asigurat, în fenomenologie cercetatorul trebuie sa îsi obtina datul originar, sa si-l asigure constant, sa-l extraga din contexte fenomenale în care el este de cele mai multe ori ocultat, mascat si obturat.

Tot asa si noi, întrebându-ne daca si cum ar putea fi conceput un sens originar si integrator al trupului, unul care sa premearga si totodata sa cuprinda diversele forme de expresie corporala a existentei umane, noi nu presupunem ca îl avem deja, gata dat, disponibil, apt de a fi aratat cu degetul: iata-l! Dimpotriva, este mult mai plauzibil ca acest sens originar sa ne fie dat întâi de toate prin ocultarile sale, prin formele sale derivate, privative sau saracite.

Explorarea fenomenologica ia atunci chipul unei opera?ii de desfoliere, de recuperare a unui strat de sens originar, ascuns în spatele unor aluviuni care îl acopera si, uneori, îl fac de nerecunoscut.