Minca B. (2010), Scufundatorii din Delos. Heidegger si primii filozofi

Anaximandru, Heraclit, Parmenide – cu ei debuteaza gândirea occidentala, o gândire care, de la Hegel încoace, a tot cautat sa-si recâstige începutul, pentru a-si afla rostul si finalitatea. Acest travaliu marcheaza în mod funciar modernitatea, tocmai pentru ca ea s-a vrut dintotdeauna a fi ceva nou fata de Antici. O întrebare revine mereu: Cum sa ne situam fata de ce este cel mai vechi? Cum sa gândim un început atât de îndepartat? Martin Heidegger, prin interpretarile sale la primii filozofi, ofera un raspuns radical: a gândi începutul îndepartat este, în fapt, sarcina cea mai apropiata, cea mai intima a gândirii; iar filozofia nu-si va gasi rostul printr-o distantare evolutiva de începutul sau, ci tocmai printr-o recuperare hermeneutica a acestui început, prin explicitarea a ceea ce a fost gândit doar implicit si nesigur de cei trei presocratici: raportul omului cu fiinta, cu “a fi”-ul tuturor celor ce sunt. Odata cu Platon, filozofia a uitat treptat de acest raport – întemeietor nu doar pentru filozofie, ci si pentru fiinta omului -, concentrîndu-se doar pe cele ce sunt si pe atributele lor si, astfel, devenind ceea ce Heidegger a numit “metafizica apuseana”. De aceea, revenirea la primul început al gîndirii si explicitarea raportului omului cu “a fi”-ul este singura cale prin care ne putem dobândi propria noutate, înteleasa ca un “celalalt început”. “Scufundatori din Delos” sunt toti aceia care patrund în jocul hermeneutic dintre cele doua începuturi, aceia care pot sa suporte pe cont propriu tensiunea diferentei dintre vechi si nou.