Laura T. Ilea, Viata si umbra ei: Intemeierea existentiala a cunoasterii, Idea Design & Print, 2007
In traditia filosofica au existat incercari de a periodiza epocile istorice in functie de preeminenta diferitelor “facultati” umane: epoca grecilor, Evul Mediu si Iluminismul ar fi fost dominate de meditatia asupra gindirii, secolul al XIX-lea s-ar fi concentrat asupra actiunii, in timp ce secolul al XX-lea, in parte ?i datorita zguduirilor istorice pe care le-a avut de suferit, ar fi fost un secol al judecatii morale. Ginditorii acestui secol iau pozitie fata de contextul istoric in care se afla, produc critici ale ideologiilor, se avint? in deconstruc?ii care nu mai lasa niciun fundament intact, descind in imperiul eticii cu armele ontologiei si se intorc la ontologie, imbogatind-o cu variata coloratura specifica eticii. Tot acest peisaj nu ar fi fost posibil daca filosofia nu si-ar fi schimbat miza si obiectul de meditatie, platind pentru aceasta de multe ori pretul exilarii sale din imperiul “stiintelor” in cel al banalului, al aporiei, al “craselor banalitati metafizice”. Laboratorul acestor metamorfoze in cimpul cunoasterii a fost constituit, in mare parte, de deceniul fenomenologic al lui Heidegger, deschis de prelegerile tinute in primul semestru de dupa razboi (Kriegsnotsemester, 1919) ?i culminind in 1927, prin publicarea opusului Fiinta si timp (in jurul nucleului caruia meditatia heideggeriana se mentine pina in 1928-1929). O lunga perioada in care Heidegger nu a publicat nimic, Fiinta si timp parind a constitui, din aceasta cauza, o aparitie neasteptata. Exista varii speculatii care incearca sa justifice aceasta tacere ca fiind una autoimpusa, avind ca scop camuflarea unei neimpliniri filosofice: ?i anume faptul ca, în tot acest timp, problematica fiintei apare ca un corp strain, neavind o fundamentare fenomenologic.