ROMANIAN PROJECTS Aceste intalniri au loc o data pe luna la „Casa Lovinescu” (Bd. Kogalniceanu nr. 49, ap. 45). Scopul lor este acela de a antrena o anumita acuitate in receptarea unor lucrari romanesti de filozofie si de a provoca o dezbatere publica in jurul acestora. Cu alte cuvinte, preluand o metafora foarte nimerita, e vorba de a evita ca anumite aparitii filozofice de valoare sa cada in mediul nostru cultural „ca intr-o mare de ulei”, fara valuri, fara reactii si fara o receptare adecvata. Prin aceste intalniri, ne propunem sa contribuim la articularea unei comunitati filozofice romanesti vii, animata de o colegialitate deopotriva exigenta si amicala, incercand sa iesim din situatia falimentara in care amicitia exclude exigenta si exigenta exclude amicitia.
Accesul este liber. Pentru a fi anuntat in privinta programului, va rugam sa va inscrieti la Newsletter-ul Casei Lovinescu.
Anul universitar 2008-2009 (coordonator: CRISTIAN CIOCAN)
Joi, 26 martie 2009, ora 18:30: STEFAN AFLOROAEI, Metafizica noastra de toate zilele. Despre dispozitia speculativa a gandirii si prezenta ei fireasca astazi (Humanitas, 2009)
Paginile cartii de fata privesc unele chestiuni ce pot sa ne apara in prima instanta ca inactuale sau chiar straine. Este vorba despre modul nostru de a gandi si despre spatiul de libertate al gandirii, despre unele date ce sunt proprii gandirii metafizice sau speculative (fie sub forma unor idei, fie a unor imagini si reprezentari), despre recunoasterea unor situatii omenesti profund paradoxale sau antinomice, dar mai ales despre faptul ca metafizica este inca prezenta in felul in care noi vorbim, intelegem si ne situam in aceasta lume istorica. Astfel de chestiuni nu ne pot fi deloc straine astazi. Ele se fac prezente in viata de zi cu zi ori de cate ori avem in atentie limitele vointei noastre, ideile ce iau forma unor convingeri de fond sau a unor mari utopii, credintele care ne orienteaza intr-o directie sau alta.Nu o doctrina sau alta importa in aceasta carte, ci mai curand o forma de sensibilitate, o dispozitie care se manifesta in reprezentari si imagini, credinte si idei, in limba vorbita si in vointa care ne expune timpului dat. Este vorba, in definitiv, de o experienta metafizica, asa cum o facem noi in acest timp sau, mai bine spus, cum ajunge ea insasi sa decida modul nostru de a fi. (Stefan Afloroaei)
Joi, 19 februarie 2009, ora 18:30: MIRCEA FLONTA, Ganditorul singuratic. Critica si practica filosofiei la Ludwig Wittgenstein (Humanitas, 2008)
Daca in cazul majoritatii covarsitoare a autorilor de care se intereseaza istoricii filozofiei cunoasterea imprejurarilor vietii, a personalitatii si caracterului sunt importante in masura in care ele pot sa indice si sa explice influente ideatice la care a fost supusi si sa dea astfel socoteala de modul in care au ajuns in stapanirea ideilor si proiectelor lor intelectuale, apoi cu Wittgenstein lucrurile stau altfel. Lui nu i se poate aplica schema uzitata, cea de a inregistra descoperirea vocatiei si cultivarea ei sistematica, emergenta proiectului unei opere si infaptuirea lui pas cu pas, pentru a conchide ca opera vorbeste de la sine, ca ea ne spune totul. Altfel spus, nu ambitia intelectuala, dorinta de a lasa in urma lui o opera l-au determinat pe Wittgenstein sa scrie, ci, in primul rand, nevoia de a obtine clarificari care aveau pentru el o semnificatie existentiala nemijlocita." (Mircea Flonta)
Joi, 22 ianuarie 2009, ora 18:30: VALENTIN MURESAN, Comentariu la Etica nicomahica (Humanitas, 2006)
Oferim cititorului prima tentativa romaneasca de comentariu la una dintre lucrarile de filozofie morala ce reprezinta temelia culturii europene: Etica nicomahica a lui Aristotel. În opinia majoritatii savantilor, ea este cea mai importanta lucrare de etica a filozofului nascut la Stagira si e considerata de unii contemporani drept „cel mai influent tratat de filozofie morala scris vreodata” (Terence Irwin). E o lucrare ce a dat substanta eticii medievale si a marcat inceputul unui lung sir de opere, grupate in ceea ce astazi se cheama „etica virtutii” sau „etica neoaristotelica”. (Valentin Muresan)
Miercuri 10 decembrie 2008: Cristian Ciocan, Moribundus sum: Heidegger si problema mortii (Humanitas, 2007)
A intelege moartea pare a fi vocatia profunda a filozofiei. Nu este intamplator ca, la inceputul istoriei sale, ea capata numele de „pregatire pentru moarte”. Într-adevar, intelegerea inseamna pregatire si pregatirea inseamna intelegere. Nu poti fi-gata-de, adica pre-gatit, decat intelegand. Însa ce inseamna, de fapt, a te pregati in intelegere, cand in joc este moartea? Sau ce inseamna a pregati intelegerea insasi in fata mortii care o asteapta? Faptul ca o pregatire este necesara nu arata oare ca fiinta ce sta in orizontul mortii nu este, de fapt, pregatita pentru moarte? Nu inseamna acest lucru ca in viata naturala, spontana, nereflectata, noi suntem determinati de o funciara nepregatire in fata mortii si, deci, de o esentiala neintelegere a ei? Oricand ar veni, moartea vine nu doar „prin sur-prindere”, ci si prea devreme, un „prea devreme” pentru care nu suntem inca pregatiti, un „prea devreme” pe care nu ne-am invatat inca sa il „asteptam” si pe care nu stim inca sa il intelegem. Lucrarea de fata isi propune sa analizeze fenomenul mortii in cadrul analiticii heideggeriene a Dasein-ului din Fiinta si timp. Centralitatea acestei teme, precum si caracterul ei dramatic, au facut ca Fiinta si timp sa aiba un ecou amplu, inca din prima etapa a receptarii sale. Este insa o tema care, tratata cu toata rigoarea pe care o revendica, va putea deschide nucleul cel mai profund al analiticii existentiale a Dasein-ului si al proiectului ontologic heideggerian ca intreg.
Joi 27 noiembrie 2008: George Bondor, Dansul mastilor: Nietzsche si filozofia Interpretarii (Humanitas, 2008)
Filozoful, scrie Nietzsche, trebuie sa fie un bun dansator. Prins in jocul lumii, el se bucura ca un copil de caderea vechilor masti, dar si de aparitia altora noi, intelegand senin ca toate sunt la fel de iluzorii. Gandirea lui Nietzsche izvoraste si se hraneste constant din seva unei atitudini fundamentale. Inaintarile si retragerile, intensitatile existentiale, bataliile cu sine insusi si cu lumea sunt expresiile dispozitiei critice a autorului, adanc inscrise in fiinta sa. In numele ei, morala, cultura, religia si filozofia sunt constranse sa-si arate adevarata fata. Nenumarate masti, unele hidoase, altele de-a dreptul divine, ies acum pe scena, facandu-ne partas la orbitorul carnaval al lumii. Experimentele lui Nietzsche ne introduc, de fapt, in metafora centrala a gandirii sale. El ne provoaca sa descoperim dansul universal al mastilor, in care suprafata apare in sfarsit eliberata de umbra falselor profunzimi. (George Bondor)
Vineri 7 noiembrie 2008: Andrei Cornea, Noul, o veche poveste (Humanitas, 2008)
„Opozitia dintre reformisti si traditionalisti, ca si aceea dintre revolutie si restauratie, vazute ca scopuri ultime, nu e chiar atat de clara si de elementara cum s-a impus ea ideologilor, politicienilor si jurnalistilor de tot felul in ultimele doua secole. Credem, asadar, ca merita sa fie incercata denuntarea antitezei simpliste revolutie-restauratie, ori progres-traditie, fie si numai pentru a scoate gandirea din lenevie si dihotomie simplista. Nu pretindem, fireste, ca vom putea analiza totalitatea, sau chiar majoritatea situatiilor de utilizare novatoare a traditiilor. Nici nu vom incerca. Nu pretindem ca vom intelege complexitatea circumstantelor prin care reactionarii devin revolutionari si invers. Ne va lipsi, pesemne, metoda adecvata. Dar mi se pare important a verifica chiar si asa temeiurile discutabile ale antitezei conservator-reformist, sau revolutionar-traditionalist, care a capatat atatea marcaje ideologice in epoca noastra. Demersul mi se pare cu atat mai util cu cat aceasta epoca pare sa considere tot mai mult si mai nechibzuit ca traditia, oricare ar fi ea, e dispensabila si ca noul absolut e cu putinta.” (Andrei Cornea)
Anul universitar 2006-2007 (coordonator ANDREEA PARAPUF)
5 iunie 2007: Dragos Giulea, Fiinta si proces in ontologia lui Noica (Humanitas, 2006)
Întilnirea isi propune sa puna in discutie viziunea noiciana asupra fiintei si procesualitatii. Autorul argumenteaza ca ideea noiciana a conceperii fiintei ca model ontologic depaseste atit viziunea realist traditionala, cit si pe cea transcendentala. Noica este dincolo de a fi un ginditor realist, un nou Platon sau Aristotel si, totodata, dincolo de a fi un nou ginditor transcendetalist precum Kant sau Husserl. Modalitatea in care Noica isi construieste raportul dintre gindire si realitate face ca el sa se situeze dincolo de simplul program realist sau transcendental, si sa vada realitatea ca si rezultat al procesului de gindire (desfasurat dupa metoda dialecticii tematice) in care presupozitiile mintii se corecteaza cu datele din lumea externa. Situarea procesualitatii in acest context teoretic face ca realitatea sa fie descoperita intr-o continua schimbare. Aceasta procesualitate univerasala nu este insa una haotica, ci mintea omului desfasoara in acelasi timp un proces de creatie si descoperire a realitatii ca organizata dupa modelul fiintei.
22 mai 2007: Bogdan Minca: Poiesis. Zu Martin Heideggers Interpretation der aristotelischen Philsophie, Koenisghausen und Neumann, 2006
Keinen anderen Autor der abendländischen Philosophiegeschichte hat M. Heidegger in seinen ersten Freiburger und Marburger Vorlesungen (1921-1931) so eingehend und so vielfältig ausgelegt wie Aristoteles. Diese Interpretationen begleiten im Verborgenen Heideggers Denkweg von der Hermeneutik der Faktizität über die Fundamentalontologie (Sein und Zeit) zur späten Entfaltung der Frage nach der Technik. Ausgehend von zwei zentralen Schriften - Natorp-Bericht (1922) und Grundbegriffe der aristotelischen Philosophie (1924) - will der vorliegende Band Heideggers These, dass die aristotelische Ontologie in verhüllter Weise dem Seinsverständnis des Herstellens und Hervorbringens (poiesis) entspringt, im untersuchenden Durchgang durch alle bisher veröffentlichten Aristoteles-Interpretationen verfolgen. Aristoteles wurde für Heidegger sowohl zum Weggefährten, als auch zum Gegner: Zwar gelang es ihm durch den Bezug poiesis-pathesis einen ersten Begriff des Seins der Welt und des Menschen (und somit der Intentionalität) in einem zu denken - auf der anderen Seite aber ebnete sein Denken den Weg für die spätere Auslegung des Seins als bloße Wirklichkeit und Realität. Der Autor Bogdan Minca studierte Philosophie und Klassische Philologie in Bukarest und Freiburg im Breisgau.
18 mai 2007: "Kant in lumea lui si in cea de azi. Zece studii kantiene" de Mircea Flonta 
Cele zece studii reunite in acest volum readuc in discutie atat teme ale filozofiei teoretice kantiene (relatia filozofiei transcendentale cu fundamentele metafizice ale stiintei (raportarea analizelor kantiene ale fundamentelor moralitatii la ratiunea comuna, rigorismul moral, idealul moral al lui Kant, ideea kantiana a luminarii). Gandirea lui Kant este examinata si ca sistem de referinta pentru intelegerea unor particularitatti ale traditiei filozofice romanesti. Concepte si teme kantiene sunt introduse in mod accesibil, ori de cate ori este posibil prin raportare la fapte ale experientei curente. Majoritatea studiilor pot fi citite cu folos si de cei care nu sunt familiarizati cu scrierile lui Kant.
Mircea Flonta este profesor la Facultatea de Filozofie a Universitatii din Bucuresti, specialist in teoria cunoasterii, epistemologie, filozofia limbajului. Este membru corespondent al Academiei Romane. A tradus din Hume, Kant, Wittgenstein, Popper, Einstein, Kuhn si Russell. A publicat zeci de articole in reviste de specialitate, iar printre cartile dumnealui se numara: Adevaruri necesare? Studiu monografic asupra analicitatii (1975), Imagini ale stiintei (1994), Kant in lumea lui si in cea de azi. Zece studii kantiene (2005).
24 aprilie 2007: „Conceptul de functionalizare la Max Scheler si Heinrich Rombach” de Claudiu Baciu
Cartea are ca tema centrala discutarea a doua modele de interpretare – apartinand curentului fenomenologic – a dinamicii spiritului uman (si a sensului acestei dinamici), modele ce se fundamenteaza intr-un concept comun, cel de „functie”. Pentru Max Scheler (1874-1928), functionalizarea inseamna aparitia, intr-o configuratie data a spiritului si datorita unor diverse conditii de posibilitate, a unei noi esente, a unui nou inteles, care la randul sau va deveni o forma pentru realizarea experientelor viitoare. Teoria functionalizarii scheleriene presupune insa deopotriva dualismul functional dintre factorii ideali si cei reali, acestia din urma fiind cei care asigura prilejul actualizarii noilor esente. La Heinrich Rombach (1923-2004), dinamica spiritului este complet imanenta. Actualizarea continuturilor spiritului, „ivirea” lor, nu mai este prilejuita de nimic exterior, ci numai de „regula” interioara, care insa nici nu apartine unei teleologii de tip hegelian. Posibilitatea gandirii unei asemenea dinamici este data de abandonarea intelegerii „substantialiste” a esentelor, si de inlocuirea ei cu o intelegere „functionalista” (in sens matematic), unde esentele nu mai sunt „elemente” (ce au un continut autonom), ci „momente” (lipsite complet de autonomie).
28 februarie 2007: „Constiinta si schimbare in Critica ratiunii pure” de Virgil Ciomos
Posibilitat
ea unei retroiectari tematice clarificatoare a ultimelor scrieri ale lui Kant asupra indelungului proces de elaborare a Criticii ratiunii pure incepe sa devina, astazi, mai mult decat o simpla ipoteza de lucru. Asumand un astfel de demers hermeneutic, autorul incearca, in context, o noua explicatie a deplasarii arhitectonice manifeste dintre prima si cea de-a doua editie a acestei Critici, pe fondul unei problematici menite sa centreze atentia lectorului asupra importantei arhitectonice a conceptului de schimbare, sub multiplele sale forme, fie recepte - amfibolie, trecere la limita, reduplicatie etc. – fie redefinite – recalare, anamorfoza, variatie etc. Departe de a fi pe deplin si, deci, constient asumata in Critica ratiunii pure, aceasta noua perspectiva arhitectonica avea sa se clarifice si, mai ales, sa se afineze abia in cea de-a treia Critica, a facultatii de judecare, prin reechilibrarea raporturilor dintre sensibilitate si intelect, pe de-o parte, si variatia lor arhitectonica, pe de alta. (Virgil Ciomos)
Anul universitar 2005-2006(coordonator Cristian Ciocan)
Joi 15 decembrie 2005: Sorin Lavric, Ontologia lui Noica. O exegeza (Humanitas, 2005)
Cand vorbim
despre filozofia lui Noica, aproape fiecaruia dintre noi ii vine in minte un cuvant, o expresie sau o nuanta care sa fie legate, intr-un fel sau altul, de ganditorul de la Paltinis. Forma aceasta de evocare a lui Noica, chiar daca este una spontana, rapida si restransa la numai cateva intuitii, este si ea tot o forma de intelegere a filozofiei noiciene. Mai exista insa si o alta forma de intelegere a lui Noica, una deliberata, metodica si elaborata in detaliu: ea se numeste exegeza ontologiei noiciene. Pretentia ei este de a prezenta, intr-un mod cat mai clar si mai complet, tocmai acele ganduri ale lui Noica pe care fiecare dintre noi le poate rosti la repezeala, intr-o forma mai mult sau mai putin inchegata. Cartea aceasta este prima incercare de prezentare exhaustiva a ontologiei lui Noica. Ambitia autorului este de a da publicului roman o varianta de intelegere coerenta si completa a filozofiei noiciene, adica o carte la capatul careia cititorul sa poata spune ca, in sfarsit, l-a inteles pe Noica.
Marti 17 ianuarie 2006: Stefan Vianu, Metafizica Spiritului de la Aristotel la Hegel (Humanitas, 2005)
Cartea de fa
ta isi propune sa raspunda la una dintre intrebarile fundamentale ale filozofiei: ce este metafizica? Metoda la care autorul face apel este una tematica si totodata istorica. Sunt urmarite principalele etape ale parcursului metafizicii occidentale, de la Aristotel la Hegel, trecand prin Plotin, J. S. Erigena si Meister Eckhart. In timp ce Spiritul divin este, in metafizica "pagana", atemporal, el capata, in metafizic crestina, o noua semnificatie: cea a Spiritului liber, care se angajeaza in devenire. Iar spiritul uman, imaginea sa, poate deveni, la randul sau, unul desavarsit. El este destinat auto-depasirii si, in fine, identificarii cu divinitatea.
Marti 14 februarie 2006: Catalin Cioaba, Jocul cu timpul. Ontologia temporala a lui Martin Heidegger (Humanitas, 2005)
In ultimele decenii, pe masura ce Editia completa a operelor lui Heidegger a strins tot mai multe volume, apropiindu-se de forma ei definitiva, comentariile critice s-au aplecat cu precadere asupra gindirii de tinerete, iesita abia acum la lumina, poate si din dorinta legitima de a intelege cum a luat nastere capodopera Fiinta si timp. "Tinarul Heidegger" a intrat asadar in centrul atentiei, in vreme ce confruntarea cu gindirea heideggeriana tirzie, una foarte dificil de abordat, pare a fi ramas aminata pentru multa vreme. Lucrarea de fata, luindu-si ca permanent reper conceptul de timp, descrie tocmai parcursul ulterior al lui Heidegger dupa publicarea, in 1927, a lucrarii sale celei mai importante. Ea strabate astfel aproape de la un cap la altul "drumul gindirii lui Heidegger", sfirsind prin a-l recompune intr-o varianta inedita.
Vineri 17 martie 2006: Adrian Nita, Timp si idealism: Metafizica timpului la Kant si Leibniz (Paideia, 2005)
Lucrarea prezinta relatiile si divergentele dintre teoriile despre timp sustinute de Leibniz si Kant. Punctul de plecare al lucrarii este critica facuta de Kant, ce ii atribuie lui Leibniz teza ca timpul este o determinatie a lucrului in sine. Se demonstreaza ca sustinerea lui Kant trebuie luata cu multa precautie deoarece, desi pentru Leibniz timpul caracterizeaza monada, exista serioase diferente intre monada lui Leibniz si lucrul in sine kantian. Apropierile dintre cele doua teorii ies in evidenta si mai pregnant prin constatarea si demonstratia autorului ca Leibniz sustine o forma de idealism, numita de autor idealism conditional, avandu-se in vedere ca timpul este o conditie de posibilitate.
Miercuri 12 aprilie 2006: Andrei Cornea, Cand Socrate nu are dreptate (Humanitas, 2005)
A propune 
cateva exercitii de «reabilitare» a refuzatilor filozofiei platonice prin intermediul unor personaje secundare ale dialogurilor (impotriva carora Socrate parea sa aiba mereu dreptate) mi se pare un demers binevenit. Vechiul umanism socratic este in ruina astazi, dupa Nietzsche, Heidegger, Wittgenstein, Derrida, Foucault. Dar, ca sa recladim un altfel de umanism, fie si mai modest, cumva defensiv, dar poate mai solid, un «umanism secund», este inca timp, cu conditia de a cerceta originea si esenta vechii erori. Quo numine laeso - ce zei au fost jigniti odinioara de filozofia socratica, zei care s-au razbunat intre timp pe ea, dar imi pare ca si pe omul in deplinatatea sa omeneasca? Numai cautand un raspuns la intrebarea aceasta, cred, am mai putea iarasi inalta capul si da a intelege lumii de acum, contemporana cu terorismul de masa, cu manipularea genetica si cu vulgaritatea «chat»-ului pe Internet, ca Socrate, chiar asa agasant cum era cu dreptatea lui la prima vedere fara repros - in fapt destul de fisurata -, totusi nu a murit in zadar...
Marti 23 mai 2006: Mihai Sora, Clipa si timpul (Paralela 45, 2005)
"Clipa & timpul" incheie ciclul inceput cu "Sarea pamantului", "A fi, a face, a avea", "Eu& tu&el&ea...sau Dialogul generalizat", ca o cheie de bolta a unei problematici filosofice ale carei radacini se implanta in volumul de tinerete "Du dialogue interieur. Fragment d’une Anthropologie Metaphysique". Cartea este consacrata raportului, in zilele noastre complet deteriorat, pe care omul contemporan are a-l sustine cu timpul ce-i sta la indemana, dar de care a uitat sa se bucure pentru ca nu-l stie chivernisi.
(http://www.edituraparalela45.ro/fictiune/detalii_carte.php?titluID=893)
conditiile libertatii interioare, despre dificultatea gasirii caii regale a fiintei, despre natura cazuta a omului si mantuirea ontologica. Teme fierbinti, vii, pline de viata, care solicita din plin cititorul, dar care ii si dau o multime de daruri in schimb. Cultura romana este extrem de norocoasa de a putea saluta aparitia a inca doua carti ale lui Mihai Sora. Clipa si"Textele lui Sora trateaza teme adanci, precum disponibilitatea, atentia, deschiderea catre alteritate, identitatea, a fi si a avea, orthopraxia, speranta. Ele vorbesc despre timpul incununeaza discret un sistem filosofic original, care a fost schitat pentru prima data in urma cu sase decenii in "Dialogul interior". Mihai Sora ramane si astazi, intr-o lume agitata, neatenta si superficiala, unul dintre acei putini intelepti pe umerii carora lumea se sprijina misterios. (Aurelian Craiutu, Devino ceea ce esti!, in Revista 22, 6 septembrie - 12 septembrie 2005:
http://www.revista22.ro/html/index.php?nr=2005-09-07&art=2018)
"Exista printre operele de cultura unele ce radiaza o frumusete caracteristica sclipirii inspirate a tineretii sau, mai ades, maturitatii depline si care se caracterizeaza printr-un echilibru perfect, o armonie deplina a tuturor temelor ce l-au marcat pe autor, fara surplusuri, fara explicatii exagerate. Ma refer la acele izbanzi ale spiritului care au reusit sa incifreze pluralitatea interogatiilor si raspunsurilor acestui autor (un univers deplin) intr-o unitate compacta. "Clipa & timpul" este, fara indoiala, o astfel de opera. Cartea are trei capitole: primul este dedicat explicitarii temporalitatii cu cele doua registre ale ei aflate in conjunctie, explicitare crescuta organic din modelul ontologic prezentat in "Sarea pamantului" si "A fi, a face, a avea". In al doilea capitol este prezentata patologia multipla ce ia nastere printr-o proasta racordare la verticala pe care se afla purul fapt de a fi ce singur poate conferi seva, substantialitate actelor noastre. Capitolul cu care se incheie lucrarea reprezinta o schita de raspuns la intrebarea "ce-i de facut?" (Valentin Cioveie, Clipa si timpul, in Idei in dialog
http://www.ideiindialog.ro/dialog/index.php?show=viewArticle&issueId=14&articleId=31&authorId=28)
